Mihai Neamțu & Cristian Curte despre cult și cultură (Radio România Actualități)

Mihail Neamtu

Adolf von Harnack a fost primul dintre marii savanţi care au separat istoria doctrinei de istoria liturghiei, reducând „esenţa creştinismului” (Das Wesen des Christentums, 1900) la un mesaj moral, exemplarism etic sau program social. Chiar şi un dogmatician de talia lui Karl Barth – care a reacţionat prompt împotriva liberalismului protestant ieşit din mantaua lui Albrecht Ritchl (profesorul lui A. von Harnack), rămânând însă prizonier calvinismului – n-a ajuns la o înţelegere a mizelor şi premiselor teologice asumate de liturghia Bisericii.

Răspunsul catolic a venit la începutul anilor 1920 din partea benedictinilor din centrul monastic Maria Laach, sub deviza „Alte Quellen, neuer Kraft” (izvoare vechi, putere proaspătă). Printr-o serioasă cercetare istorică şi aprofundare teologică, călugărul Odo Casel (OSB) şi preotul Romano Guardini au demarat procesul de regenerare a practicii liturgice, receptat pozitiv atât în Germania cât şi în Franţa. După al doilea război mondial, magisteriul Bisericii romano-catolice a încurajat reflecţia reformatoare care avea să culmineze în deciziile – până astăzi controversate – ale Conciliului Vatican II.

Între actorii principali ai acestei mişcări merită menţionat cardinalul Joseph Ratzinger – actualmente papa Benedict XVI – care a animat, alături de Hans Urs von Balthasar şi alte personalităţi catolice – gruparea „Communio.”